Focul Sacru la Cugir

2019 2,706 views 12 Dec 2019 În data de 30.11.2019 de ziua Sfîntului Andrei – Apostolul Lupilor, zi în care în vremurile de Aur ale Geto-Dacilor se sărbătorea Ziua Lupului, NOI, câtiva dintre GETO-DACII zilelor noastre am iniţiat un Foc Sacru în fosta cetate dacică Singidava din Cugir; suntem deja la a doua editie, si vom continua intr-u eternitate. "Am ajuns pe dealul unde s-a organizat Focul Sacru „Focul Lupului Alb IOO”. Ne-am văzut, revăzut, cunoscut, recunoscut, bucurat şi îmbrăţişat ca fraţii toţi cei care participam la Foc. Spre uimirea mea erau mai mulţi decât anticipasem având în vedere frigul de afară : aproximativ -7 grade Celsius." Dar… la cât au îndurat şi câte au făcut Străbunii pentru noi… din punctul meu de vedere putea să fie şi -30 grade că eu cred că tot aceaşi am fi fost. Măcar atât să îndurăm şi noi pentru Ei… şi tot e prea puţin. Încă odată CINSTE şi ONOARE STRĂBUNILOR DACI !!! "Simţeam parcă cum toţi eram uniţi prin simţiri ,cei care eram acolo, toţi uniţi în UNU. Punctul nostru de legătură era Măreţul şi Infinitul ZAMOLXE ! Atunci am înţeles că Noi alături de mulţi dintre Voi, cei care citiţi aceste rânduri vom forma în curând „ARMATA SPIRITUALĂ A LUI ZAMOLXE” şi vom aduce această ţară şi acest neam la ceea ce a fost odată şi chiar mai mult." Fie ca Străbunii să fie alături de fiecare dintre noi şi fie ca fiecare dintre noi să-şi găsească Pacea şi Armonia interioară şi exterioară ! 2022

 https://www.facebook.com/ioan.cristea.39/videos/5869161816467482/

 

 Virtutile Umane

DRAGOSTEA, VOINŢA, CURAJUL, RĂBDAREA şi MODESTIA.  

Ce sînt şi cum se cultivă virtuţile?

Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului.

Prin ele, omul este mai aproape de divinitate, de nemurire chiar.

Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul.

Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere.

Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.

Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte.

De regulă, virtuţile din naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”. De asemenea, voinţa şi curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material.

 

Dragostea

Este cea mai mare putere a omului, este prima emanație a spiritului și animatorul prim al sufletului.

Dragostea este puterea care unește și vindecă oamenii, indiferent de culoare, religie,tradiții sau apartenență ideologică.

Din păcate, în vremurile actuale, dragostea este înlocuită, din ce în ce mai des, cu senzualitatea, cu plăcerea carnală, ceea ce înseamnă un blocaj imens la nivelul sufletului. Ba mai mult, cercetătorii au făcut aceeași greșeală, de a considera dragostea ca fiind un aranjament biochimic de moment, care ar dura în jur de doi ani și jumătate. Deci avem iarăși confuzie între atracția carnală (ce ține într-adevăr de biochimie) și dragoste. Ba mai mult, OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a introdus-o în rândul deranjamentelor mentale.

Adevărul e că dragostea este incomparabil mai puternică decât atracția biochimică a trupului. dragostea pentru copii sau pentru părinți, de exemplu, nu durează doar doi ani și jumătate, ci chiar transcende viața, deci poate dura mai multe vieți.

Din păcate, oamenii s-au atașat atât de mult de corpul fizic încât afirmațiile acestor cercetători par să le confirme ipotezele, astfel că majoritatea oamenilor consideră că tinerețea este perioada iubirilor. Nimic mai fals! Dragostea nu este condiționată de nimic, nici de trup, nici de vremuri, nici de vârstă, nici de vreo condiție anume.

Dragostea se deschide doar dragostei și nu ține cont de nicio vârstă.

Pentru descătușarea energiilor dragostei trebuiesc rupte atașamentele de corpul fizic. Noi nu sîntem corpul fizic ci suflete care au un corp fizic. Suntem cu mult mai mult decât trupul. Acesta este un instrument al sufletului, un mijloc de manifestare în planul fizic (3D).

 

Voința

Este aspectul motivațional, motorul din spatele oricărei acțiuni pe termen mediu sau lung.

Este important să distingem în mod clar care sunt motivațiile care se află în spatele acțiunilor noastre.

Există două tipuri de motivații pentru acțiunile noastre:

1. Motivațiile care au ca obiect egoul și necesitatea
2. Motivațiile care au ca obiect sufletul, evoluția spirituală

Motivațiile care au ca obiect egoul și anumite necesități sunt cele care determină focalizarea forțelor fizice, mentale, emoționale, pentru atingerea unor obiective, sau dobândirea unor bunuri, funcții, titluri etc., iar cele care au ca obiect evoluția spirituală vin din cele mai profunde straturi ale ființei noastre, și au ca obiectiv atingerea sferelor superioare, îndumnezeirea, revenirea la Sursa Primordială.

Voința care se află în spatele acțiunilor pornite din ego nu este neapărat ne benefică atâta vreme cât acțiunile noastre respectă principiile de bază, adică nu deranjează și nu dăunează altor ființe în niciun fel. Nu întâmplător s-a spus că este extrem de important să se stabilească o bună relație între conștiință și ansamblul trup-minte-suflet. Dacă cineva simte un impuls puternic pentru a aduna putere, cunoaștere, bogăție, faimă, atunci nimeni nu are dreptul să-i conteste alegerea. Va avea parte de ce și-a propus în funcție de energia (fizică, emoțională, mentală) investită.

Voința este în strânsă legătură cu viziunea, pe termen mediu și lung, legată de propria persoană astfel că, cine nu știe ce vrea de la sine, care nu are o viziune, un plan bine stabilit, nu poate avea nici energia necesară, nici voința de a merge mai departe. Obiective precum a fi mai bogat, mai puternic, a obține mai multe titluri etc., nu au nicio valoare dacă nu există un plan desfășurat în spațiu-timp. Acest plan reprezintă informația din spatele voinței. În orice materializare se va respecta relația de cauzalitate informație-energie-materie. Dacă viziunea (planul, platforma) este clară, și nu se va schimba între timp, va acumula energie și apoi se va materializa.

Dacă planul este în acord cu ceea ce ne-a șoptit trupul, mintea și sufletul, atunci voința noastră va fi de fier, și vom merge până la capăt, adică până la materializarea aspiraţilor noastre.

Voința care are ca obiectiv evoluția spirituală vine din atingerea specială a celor mai subtile straturi ale sufletului. Acolo sunt vibrațiile primordiale, amintirile, emoțiile, când eram doar suflete în oceanul de lumină infinită al Sursei Primordiale. Aceste straturi pot fi atinse prin intermediul unor experiențe deosebite, prin meditații speciale, ori prin intervenția unor ființe din sferele superioare. Odată atinse aceste straturi, vibrațiile descătușate vor schimba total viața omului, astfel că evoluția spirituală va fi principalul țel în viață.

Voința unui astfel de om este asemenea diamantului, putând suporta orice fel de greutăți și restricții de ordin material.

Curajul

Curajul a fost, și încă este, una dintre cele mai apreciate virtuți dar, pentru a o evidenția și dezvolta, trebuiesc eliminate neîncrederea, frica şi îndoiala.

Curajul a fost virtutea de bază a războinicilor. Vitejia, bravura, neînfricarea erau, într-adevăr, cele mai apreciate calități ale războinicului, dar acestea erau temperate de cumpătare, înțelepciune și un anumit cod al onoarei.

Curajul nu este o virtute de bază doar pentru războinici, ci este o calitate sufletească necesară oricărui căutător al împărăției divine. Nu este ușor să asculți de șoaptele sufletului și, dacă este necesar, să mergi înainte și să lași totul în urmă. Curajul este necesar și negustorilor, și celor ce administrează și veghează asupra bunului mers al unei comunități, și exploratorilor, și celor care determină progresul unei comunități sau ai unui domeniu anume etc.

Orice schimbare reală din viața noastră se datorează unui act de curaj, unei decizii asumate. Se poate spune că viața fiecăruia este rezultanta deciziilor pe care le-a luat până la acel moment. Orice decizie este un act de curaj, deoarece se asumă responsabilitatea. Curajul de a acționa va fi cel care determină orice fel de schimbare în realitatea obiectivă.

Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a acestei virtuți, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (tehnici) specifice. Tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi. De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze de unul singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.

Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea (în școala zamolxiană), discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă. Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.

Astfel de teste puneau la încercare nu doar voința și curajul, dar și răbdarea, credința în propriile puteri, precum ajutau și la dezvoltarea unor capacități considerate paranormale.

Fiecare dintre dumneavoastră, ați fost cel puțin o dată războinic (soldat) într-o viață anterioară. De asemenea, ați fost de mai multe ori implicat în activități care necesitau curaj și asumarea unor responsabilități, precum negustor, administrator sau conducător (mai mic sau mai mare). Astfel, curajul dovedit în acele vieți s-a imprimat în zestrea voastră spirituală, în corpul vostru cauzal, sub forma unor vibrații specifice.

Rețineți că degeaba aveți toată bogăția din lume, toată cunoașterea și toată răbdarea sfinților, dacă nu aveți și curajul de a vă implica, de a acționa, de a participa la dinamica realității!

 

Răbdarea

Răbdarea, ca bun spiritual, este forța rezultantă a voinţei, echilibrului, cunoaşterii și, mai ales, a experienței.

Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.

Răbdarea cere timp, cere efort, cere sacrificii, de aceea se spune că fructele răbdării sînt cele mai dulci cu putință.

Modestia

Asemenea răbdării, și modestia (smerenia) este o virtute specială, care se obține numai în timp, și adesea cere sacrificii, suferință și multă înțelepciune deoarece modestia se obține numai în dauna egoului.

Modestia este asemenea unei chei universale, prin care se deschid toate ușile.

În Proverbe (22.4) se spune că „răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.”

 

Prin Focul Sacru Geto-Dacic, noi onorăm Focul cel Viu şi Veşnic, în care credeau şi Străbunii noştri Geto-Daci.

În vremea principalelor Sărbători Geto-Dacice, se aprinde Focul Sacru spre a ne onora Străbunii.

 Link

https://peurmelestrabunilor.wordpress.com/category/locuri-sacre/

 

 

Basarabia si Bucovina

https://youtu.be/WNv6lgLyxAg

Istria Romanilor

Sfânta Maria din Guadalupe

În apropierea Mexicului, pe dealul Tepeyac, a fost stabilit un cult față de o zeitate aztecă (înainte de sosirea spaniolilor): o zeiță numită „Ilamatecuhtli” sau „Cuzcamiauh” era venerată acolo într-un templu dedicat. Diferite surse istorice și arheologice dau mai multe nume acestei zeități, cum ar fi „Tlatzoichpochtli” ( „prețioasa fecioară” ), „Tonan” ( „mama noastră” ), dar era cunoscută și sub numele de „Ilamatecuhtli” ( „Bătrâna " ) sau " Cuzcamiauh " (literalmente " știuleți de porumb " sau " Colier de porumb în floare ", cu variantele " Cozcamiauh " și " Cozcamiahuatl " .

În 1519, chiar înainte de sosirea cuceritorilor, populația Mexicului era estimată la 25 de milioane, inclusiv 1,5 milioane de indieni în Valea Mexicului . La sfârșitul al xvi - ^lea  secol, rămâne doar aproximativ 70.000 de indieni din Valea Mexicului, un obișnuit secolului, epidemii (ciuma si altele) sunt prăpăd în populație, lăsând sute de mii de morți.

Apariții la Tepeyac

Relatarea aparițiilor a ajuns la noi prin primele publicații și primele scrieri în Nahuatl scrise la câțiva ani sau decenii după evenimente. Această poveste, așa cum a ajuns până la noi, poate fi rezumată după cum urmează:

Prima apariție are loc pe 9 decembrie 1531, la câțiva kilometri nord de Mexico City . Juan Diego este un indian aztec sărac care s-a convertit recent la creștinism (vechiul său nume aztec ar fi Cuauhtlatoatzin ). În drum spre Mexico City dimineața devreme, Juan Diego, în vârstă de 57 de ani, aude cântece melodioase de păsări pe dealul pe care îl parcurge, iar din vârful dealului, o voce o sună. Urcă apoi pe acest deal numit Tepeyac și descoperă acolo „un spectacol ceresc” . Indianul descrie „o doamnă cu o rochie lungă strălucind la soare, stâncile și pietrele din jur străluceau ca pietre prețioase și mai multe curcubee au inundat cerul și pământul” . Această doamnă îi spune că este Fecioara Maria, Maica Domnului, și îi cere să meargă la episcopul Mexicului, ca să poată stabili o capelă pe acest deal. Omul a acceptat cererea și a mers imediat la episcopie.

După ce a așteptat mult timp la episcopie, Juan Diego este primit în sfârșit politicos de către episcop, care îi ascultă povestea și îl demite, spunându-i că va lua în considerare cererea sa. Juan Diego se întoarce pe deal și o găsește pe Fecioară pentru a-i spune rezultatul interviului său și impresia de eșec pe care a avut-o. El îi cere să găsească „un nobil sau o persoană la vedere și stimată” care să îi prezinte episcopului cererea, deoarece este prea sărac pentru a fi luat în considerare. Fecioara a insistat, foarte politicos și foarte respectuos, și i-a cerut să se întoarcă la episcop a doua zi, insistând. Juan Diego acceptă.

La a doua vizită, duminică 10 decembrie, episcopul îl ascultă mult timp pe indian și îl întreabă, întotdeauna cu ajutorul unui traducător (Juan Diego nu vorbește spaniolă și episcopul nu vorbește nahuatl). Pentru a răspunde pozitiv cererii de construire a unui lăcaș de cult, episcopul cere „un semn” care să autentifice apariția despre care îl informează Juan Diego. A treia oară, Juan Diego se întoarce pe deal pentru a aduce răspunsul episcopului doamnei care îi cere să se întoarcă a doua zi pentru a primi „semnul” pe care îl va da episcopului. Dar a doua zi, Juan Diego nu merge la deal pentru că unchiul său este grav bolnav.

Ultimele apariții și minuni

Marți dimineața, 12, Juan Diego pleacă la Mexico City pentru a găsi un preot pentru unchiul său. Nedorind să întârzie, evită dealul și trece la piciorul său, deoparte. Acolo Fecioara i se arată și îi cere să-și îndeplinească misiunea cu episcopul, fără să se îngrijoreze de unchiul său care este „vindecat” . Urcă pe deal la invitația Fecioarei și descoperă un pat de flori magnifice. Acum este iarnă, iar solul stâncos este foarte sărac. Indianul smulge un număr mare de flori pe care le așează în tivul mantiei sale ( Tilmatli ), iar Fecioara îi cere să meargă direct la episcop și să-i deschidă tilma pentru a-i arăta conținutul. Prin urmare, se duce din nou la episcopie și, deschizându-și tilma, aruncă brațele de flori pe pământ și, în acest moment, pe haină se găsește tipărită imaginea Fecioarei așa cum ar fi văzut-o Juan. Diego pe deal . Episcopul și indianul cad în genunchi, apoi episcopul ia mantaua pentru a o depune în capela sa privată. În aceeași zi, unchiul lui Diego: Juan Bernardino  (în), foarte bolnav și a rămas acasă, ar fi asistat, de asemenea, la o apariție a Fecioarei (conform relatărilor), Fecioara care l-ar fi arătat că ar fi dorit să fie numită „întotdeauna Fecioara Maria din Guadalupe” . După această viziune, Bernardino este vindecat imediat și complet.

A doua zi, episcopul cere apoi să meargă pe deal pentru a vedea acolo „locul aparițiilor” și poruncește construirea unei prime capele (sau schit). În timp ce vizitează locul aparițiilor, când episcopul îi cere lui Juan Diego să-i indice locul ultimei apariții, la poalele dealului, o sursă țâșnește din acest loc. Episcopul se duce apoi în satul Juan Diego, pentru a-și vizita unchiul, care le spune povestea apariției la care a fost martor și a vindecării sale.

Originea numelui

Relatarea aparițiilor, cunoscută din manuscrisul nopo mopohua, indică faptul că numele de „Guadalupe” atribuit Fecioarei (de Guadalupe), a fost „dat” chiar de Fecioară și transmis de Juan Bernardino  (în), Juan Unchiul lui Diego ; Fecioara spunând că ar trebui numită: „Fecioara perfectă, Sfânta Maria din Guadalupe” .

Mexico City fosta capitala azteca avea sistematizare si canaliare la momentul cind au venit spaniolii

Tenochtitlan la înălțimea sa

întinderea imperiului aztec

La treisprezece ani de la fondarea Tenochtitlan, populația insulei crescuse și au existat conflicte interne. O parte din populație a plecat și s-a dus pe insula din apropiere Tlatelolco, stabilind o monarhie acolo, fiind primul lor conducător Acamapitzin. La scurt timp după aceea, oamenii din Tenochtitlan au avut propria lor monarhie. Cele două orașe au devenit rivale. În cele din urmă, Tenochtitlan a cucerit Tlatelolco eliminându-i conducătorii și a încorporat orașul în Tenochtitlan și a fost numit Mexic, pe care unii nativi nu le-au plăcut.^[9]

La înălțimea sa, chiar înainte de sosirea spaniolilor, Tenochtitlan era centrul vastului Imperiu Aztec, întinzându-se de la Atlantic până la coastele Pacificului și spre sud spre Peninsula Yucatán și Oaxaca. Cu un vast venit de tribut, Tenochtitlan a devenit una dintre cele mai mari și mai bogate zone urbane din lume la acea vreme. Orașul avea servicii și infrastructuri care nu se mai auzeau în restul lumii: apă potabilă adusă de apeducte, sisteme de drenaj și străzi largi și pavate. Piețele lor se lăudau cu produse din aproape toate părțile Mesoamerica.^[8]

diagrama lui Tenochtitlan

Tenochtitlan se corelează aproximativ cu centrul istoric al orașului Mexico City modern. În perioada pre-hispanică, orașul s-a dezvoltat într-un mod planificat, cu străzi și canale aliniate cu direcțiile cardinale, ducând la blocuri pătrate ordonate.^[12]Insula pe care a fost fondat orașul a fost împărțită în patru calpulii sau cartiere împărțite de principalele drumuri nord-sud care duceau la Tepeyac și Iztapalapa respectiv și drumul vest-est care duce spre Tacuba și respectiv la un dig în lac. Calpullis au fost numiți Cuepopan, Atzacualco, Moyotla și Zoquipan, care aveau subdiviziuni și un „tecpan” sau consiliu raional pentru fiecare. Intersecția acestor drumuri era centrul orașului și al lumii aztece. Aici erau templul principal, palatele din tlatoani sau împărați, palate de nobili precum „Casa Demonilor” și „Casa Florilor”. De asemenea, aici se aflau cele mai renumite două școli aztece: Telpuchcalli pentru studii seculare și Calmecac pentru pregătirea preoțească.^[13]

După ce a aterizat în apropierea orașului modern din Veracruz, Hernán Cortés a auzit despre marele oraș și, de asemenea, a aflat de rivalități de lungă durată și nemulțumiri împotriva acestuia. Deși Cortés a venit în Mexic cu un contingent foarte mic de spanioli, el a reușit să convingă mulți dintre ceilalți indigeni să-l ajute să distrugă Tenochtitlan.^[8]

Pentru o vreme, aceste popoare aliate au folosit sosirea europenilor în speranța de a crea o lume eliberată de dominația aztecă.^[7] Cu toate acestea, obiectivul spaniol era ca ei înșiși să beneficieze de distrugerea Tenochtitlanului, făcând popoarele native să nu fie libere, ci mai degrabă mai supuse spaniolilor decât aztecilor.^[7]

Moctezuma, pe atunci șef al aztecilor, primise conturi despre sosirea europenilor de când navele lor (raportate ca turnuri sau munți mici pe marea estică) au sosit în Yucatán, apoi în Veracruz. Rapoartele de primă mână indică faptul că aztecii aveau impresia că Cortés era zeul Quetzalcoatl. Conform acestor rapoarte, direcția sosirii navelor și din cauza pielii deschise a spaniolilor, a bărbilor lungi și a părului scurt se potrivesc unei profeții despre întoarcerea acestui zeu. Acest lucru l-a motivat pe Moctezuma să trimită cadouri spaniolilor când au ajuns în Veracruz.^[14]

Cortés a văzut Tenochtitlan pentru prima dată la 8 noiembrie 1519.^[9] Când l-au vizionat pentru prima dată, Cortes și oamenii lui au fost „uimiți de frumusețea și mărimea sa ...”^[15] Spaniolii au mărșăluit de-a lungul drumului ce ducea în oraș din Iztapalapa. Turnurile, templele și canotele s-au umplut de mulțimi care s-au adunat pentru a privi oamenii ciudați și caii lor. Moctezuma a ieșit din centrul Tenochtitlanului pe calea ferată pentru a-i întâmpina. Cele două procesiuni s-au întâlnit la intrarea în oraș. Moctezuma se afla într-un așternut învelit cu mantele fine de bumbac și purtat pe umerii mai multor domni. El a ieșit din așternut și cei doi lideri au schimbat daruri. Aztecii i-au condus pe spanioli în inima orașului unde Moctezuma le-a dat cu mai multe cadouri și apoi i-a împărțit în apartamente fastuoase. Cu toate acestea, relatările aztece ale primei întâlniri indică faptul că Moctezuma a fost prea deferent și generos față de noii veniți.^[15] O relatare aztecă relatează modul în care s-au simțit oamenii din Tenochtitlan: „de parcă toată lumea ar fi mâncat ciuperci stupefiante ..., de parcă ar fi văzut ceva uimitor. un somn înfricoșător .... "^[15]

Totuși, camaraderia dintre cei doi lideri nu a durat mult. În timp ce spaniolii se minunau de artefactele și mâncărurile ciudate ale orașului, erau îngroziți de riturile religioase care implicau sacrificiile umane și, fiind mult depășite, Cortes se îngrijora foarte mult că Moctezuma complotă să-l distrugă. Așadar, la 16 noiembrie, Cortés l-a reținut pe Moctezuma, plasându-l în arest la domiciliu. În acest fel, Cortés spera să conducă prin împărat. Cu toate acestea, puterea lui Moctezuma scădea în ochii poporului său. Aztecii au devenit din ce în ce mai resentimentați față de atacurile spaniolilor asupra religiei lor și de cererile lor implacabile de aur. Rezistența a izbucnit pe una dintre așezările de pe malul lacului, pe care Cortés a încercat să o înăbușe, având o ceremonie formală în care împăratul a jurat credință regelui spaniol. De asemenea, a încercat să aibă Mexica idoli în templul principal înlocuite de cele creștine sau cel puțin le pune una lângă alta.^[16] Pentru a adăuga problemelor lui Cortés, guvernatorul spaniol al Cuba a trimis un grup de arestare pentru Cortés, deoarece ordinele sale nu erau de a cuceri, ci pur și simplu de a face comerț. Acest lucru l-a forțat pe Cortés să lase Tenochtitlan în mâinile lui Pedro de Alvarado în timp ce mergea la Veracruz pentru a înfrunta acest partid.^[17]

Dacia si Hiperborea

Marturii istorice despre Hiperboreea

Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel, Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII, 47); ori in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri deosebit de importante:

1) – Apollo – zeul luminii solare, era de obarsie traco – daci.

2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice, care atesta ca piesele ceramice descoperite in stratul Troia VII sunt identice cu cultura dacica Cucuteni, cu centrul de iradiere in Moldova).

Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria care, facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata, IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe era tot hiperborean. Din nou, adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data, tara lor era Hiperboreea.
Strabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)

Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii, care locuiau in nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean, ci si Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio, II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala, VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV, 41-42); din nou, in alt loc, acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor (Tristele, II, 19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus, care pleca in expeditie in Dacia ii spune: „tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor „Hiperboreus Triumphus” (Epigrame, VIII, 78).
Vergilius scria despre Orfeu care – „singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati) ” (Georgicele, Iv, 5,5 17).

Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica, ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

Hiperboreea lui Apollo era Dacia

Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.

Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada (actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit”.

Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru).
De altfel, si respectabilul istoric Arthur Weigall, este de aceeasi opinie cand, referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: „Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n. N) inca de la inceput… (expeditia –n. N) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu, care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/Danubius/Dunarea – n. n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”

Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba), actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea, despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos, precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici: Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum si primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos, insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).

Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon, care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: „dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de „hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe – dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo – dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

Polul getic este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste, de fapt, ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca. Adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, un spatiu mitico – geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. Marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: „nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva, dar ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nordul Dunarii era pentru ei, inca la inceputul perioadei clasice, un mister si tinea de geografia mitica, nu de geografia reala.

Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar il vor invata mai tarziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).

Prin urmare, Pindar, si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea mistica in care oamenii duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii:
„Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis…”

Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.

As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni, dupa cum ne spune Platon: „Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru, care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)
La această adăugăm şi faptul că mai toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia, cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora.

Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost, într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul şi, astfel, am învăţa din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane, care ne fură ochii în fiecare zi!