Colonelul
în rezervă Nicolae Kovacs (82 de ani), omul care a condus partea
cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului a făcut unele
dezvăluiri, puţin
cunoscute şi
dezvăluite populaţiei
de rând, chiar după răsturnarea regimului Ceauşescu.
A relatat multe aspecte privind “o reţea
de subterane”, în legătură cu palatul.
Pentru a-şi
realiza sarcinile a avut sub comandă 12.000 de militari rezervişti.
El a dezvăluit că în Casa Poporului sunt circa 5.000 de încăperi
şi
că în subteran sunt şapte
etaje şi
buncărul antiatomic, o incintă cu pereţi
groşi
de 1,5
m acoperiţi
cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.
Adăpostul
antiatomic este compus din sala principală, adică punctul de
comandă - cartierul general care trebuia să aibă legături
telefonice cu toate unităţile militare din România - şi mai multe
apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de
război.
“Sala
principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe
pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru
ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost
încastrate în pereţi.
Existau 12 camere mari cu filtre de rezervă,
stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine
din Casa Poporului.
Ca
ofiţer superior specializat în construcţii speciale, Kovacs a
lucrat la tot ce înseamnă pasaje secrete realizate în timpul lui
Ceauşescu.
“Este
vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa
fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor
electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia
Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două
tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de
Interne din actuala Piaţa Revoluţiei) şi unul spre actualul
Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt
întrerupte din loc în loc de uşi impresionante, de şapte tone
greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de
necesitate.
Au fost înglobate în acest sistem şi catacombele mai
vechi ale oraşului,
realizate în perioada interbelică, cum este cea din zona Cotroceni,
a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe alte tuneluri secundare, cum e
cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil
că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi
publice”. Unele
catacombe, ţinute secrete până acum - mai precis cele situate în
zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.
Concomitent
cu şantierul de la Casa Poporului, Kovacs a lucrat şi la clădirile
“speciale” din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul
Apărării. Pe locul ales pentru minister exista deja un buncăr cu
un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin
1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură
telefonică directă cu Hitler. S-a încercat demolarea acelei
structuri,
dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil.
Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic
al lui Ceauşescu, care nu se află sub Casa
Poporului ci sub Ministerul Apărării.
In afara dezvăluirilor de mai sus se mai pot adăuga şi alte comentarii şi informaţii.
Prima
reţea de catacombe din Bucureşti
a apărut încă din secolul al XVIII-lea şi
a fost construită de către negustorii şi
boierii care
voiau sa-şi
protejeze avuţiile
de tâlharii care atacau oraşul.
O zonă în care tunelurile secrete se găsesc la tot pasul este
formată între trei mari puncte strategice din Bucureştiul
vechi: Cişmigiu,
Centrul Vechi şi Mitropolie.
Catacombele
sunt întinse pe o distanţă impresionantă: de la Curtea Veche se
poate străbate Bucureştiul
spre Dealul Mitropoliei şi mânăstirea Antim, spre Cişmigiu, de-a
lungul străzii Schitu Măgureanu,, apoi spre Cotroceni. Se poate
vorbi şi
de un plus de mai multe ramificaţii
spre Gara de Nord şi
Bellu..
Obsedat
de putere şi siguranţă,
Ceauşescu a folosit militarii pentru a construi un plus de tuneluri
şi
adăposturi antiatomice. La Piaţa Revoluţiei există o reţea
de catacombe prin care se poate circula cu barca. Culoarele sunt
betonate şi
prin ele curge un râu subteran cu un debit de 1,5 metri cubi pe
secundă.
"Labirintul
subteran vechi al oraşului
pare neînsemnat pe lângă cel construit din ordinul lui Nicolae
Ceauşescu. Datele au parvenit de la militarii care au intrat în
subteranele fostului Comitet Central, apoi Senatul României,
respectiv militari de la unitatea specială de luptă antiteroristă.
Ei au intrat în aceste catacombe chiar pe 25 decembrie 1989,
împreună cu un grup de genişti
şi pirotehnişti.
In
urma unor cercetări ulterioare a reieşit
că ramificaţiile subterane au corespondenţă
cu circa 80 de obiective din Bucureşti,
cum ar fi clădirea ASE, Casa Enescu, Opera Română etc.
Lucru
foarte interesant, nimeni nu neagă existenţa
acestor căi de navigaţie
secrete, dar când se încearcă să fie explorate, nu se
permite.Arhitectul lui Ceauşescu a confirmat planul acestuia de a
construi un sistem de urgenţă pe unde să poţi circula cu metroul,
maşina sau chiar barca pneumatică. Camil Roguski a povestit cu
câțiva
ani înainte despre lucrările pe care le-a făcut la comanda
fostului dictator.
Casa
Poporului are cel puţin
opt tuneluri de fugă şi două buncăre antiatomice. Totul este
proiectat să reziste la un cutremur devastator de chiar 9 grade
Richter, la atacuri repetate cu rachete performante şi
la două bombe atomice lansate succesiv.
Aici, diafragma zidurilor
este de 1,5 metri. Un tunel de fugă cu o lungime de 60 de metri duce
înspre fântânile de lângă Piaţa Constituţiei, altul, cu o
lungime de 500 metri şi o lăţime de 3,8 metri, ajunge la staţia
de metrou Izvor.
In
2005, un astfel de tunel secret a fost descoperit întâmplător,
după ce a fost inundat din cauza ploii.
„Sub
fostul CC există mai multe căi de acces, la nivelul subsolului doi.
In decembrie 1989, tunelul care era liber, accesat cu un lift
personal şi
care ar fi trebuit să-i asigure ieşirea
lui Ceuşescu trecea pe sub CC, CC-UTC, Bdul Magheru,
Intercontinental şi făcea legătura cu tunelurile tehnice de lângă
staţia de metrou “Universitate”.
Nu este un secret că
majoritatea staţiilor
de metrou au fost astfel construite încât să poată fi folosite ca
adăposturi antiatomice. Sub tunelul propriu – zis există încă o
reţea de buncăre şi
tuneluri mai mici, tehnice, care sunt ca un păienjeniș
sub București.
Prin
aceste tuneluri se poate circula comod cu un anumit mijloc de
transport electric. Se putea ajunge, urmând paralel traseul
metroului, până la Palatul Primăverii unde exista un buncar
central, de coordonare strategică .
Din acest buncăr, legătura era
un tunel secret la care a lucrat, timp de trei ani, prin anii 80, o
echipa de mineri de la Petrila.
Legătura subterană ajungea la o
amenajare de la Lacul Herastrau unde exista permanent o șalupă
rapidă pregatită să-l transporte pe un alt mal şi
unde aştepta
o maşină
cu destinatia Clinceni – aerodrom.
Dacă Ceauşescu ar fi ajuns în
subteranele de sub CC, ar fi avut posibilitea să ajungă, foarte
uşor
şi
rapid, în orice punct de la periferia Capitalei”,
a precizat arhitectul Roguski
Casa
Poporului a intrat de trei ori în cartea recordurilor. Este clădirea
care are cea mai mare greutate din lume, este cea mai scumpă clădire
administrativă din lume dar şi
cea mai mare clădire administrativă folosită. Clădirea
Palatului Parlamentului se află situată în partea centrală a
Bucureştiului (în sectorul 5), pe locul care astăzi se cheamă
Dealul Arsenalului, încadrat de strada Izvor la vest şi nord-vest,
Bulevardul Naţiunile Unite spre nord, Bulevardul Libertăţii la est
şi Calea 13 Septembrie la sud.
Clădirea,
cu o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², s-a înscris
în "Cartea Recordurilor" la capitolul "Clădiri
Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea
Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000
m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a
rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral, din Florida şi
după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic.
Constructia
depăşeşte cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt.
De
aceea poate fi considerată o lucrare faraonică: măsoară 270 m pe
240 m, 86 m înălțime,
și
92 m sub pământ. Are 12 nivele la suprafață
și
alte 8 subterane. Pe verticală se disting trei registre, care
corespund totodată și
unor zone funcționale
distincte.
Clădirea
are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30
săli și
saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări
subterane, o sală de concerte.
Numele
sălilor și
saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989,
ele evocând evenimente importante din istoria poporului român sau
personalități
cunoscute pe plan mondial. Majoritatea sunt legate de aspiraţia
românilor pentru Unire şi
de istoria parlamentarismului în România.
Casa
Poporului a fost construită în cadrul proiectului Bucureşti.
După cutremurul din 1977, Nicolae Ceauşescu a ordonat
"reconstruirea" Bucureştiului ca un nou oraş, aşa că,
începând cu anii 1978-79, a avut loc concursul la nivel naţional
pentru reconstruirea Bucureştiului.
După
un concurs ce a durat aproape 4 ani, arhitecta Anca Petrescu a
câştigat postul de arhitect şef al celui mai controversat proiect
construit până acum în România. După cutremurul
din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a
căutat un amplasament pentru a dezvolta un program foarte mare de
investiții.
S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în
al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților
pe Dealul Arsenalului.
Acest
proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți
ai vremii. In 1938 s-a anunțat
începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A
venit al Doilea Război Mondial și
lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1983,
când a început construirea Casei Poporului. Ceremonia oficială a
așezării
pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.
Şantierul
propriu zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din
vechiul centru al capitalei şi relocarea a peste 40.000 de oameni
din această zonă. Printre clădirile dispărute se
număra Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc,
Arhivele Naţionale si Stadionul Republicii.
In
1989 costurile clădirii erau estimate la 1,75 miliarde dolari SUA,
iar în 2006 la 3 miliarde Euro.
Construcţia are o lungime de 270 metri, lăţime de 245
metri, înălţime de 86 metri (peste cota 0), adâncime de 92
metri (sub nivelul solului) şi o suprafată construită la sol de
66.000 metri pătrati.
Clădirea este compusă din 23 de
corpuri. Proiectul
de reconstruire centrală a Bucureştiului,
cuprindea pe lângă Casa Poporului şi
altă serie de clădiri, cum ar fi: Ministerul Apărării Naţionale,
Casa Radio, Hotelul Marriott-Casa de Oaspeți,
Casa Academiei Române, Parcul Izvor și
Bulevardul Victoria Socialismului.
1.000.000 m³ de marmură
5.500 de tone de ciment
7.000 de tone de oţel
20.000 de tone de nisip
1.000 de tone de bazalt
900.000 m³ de esenţe de lemn
3.500 de tone de cristal
200.000 m³ de sticlă
2.800 de candelabre
220.000 m² de covoare
3.500 m² de piele.
La construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20.000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi.
Palatul
Parlamentului și
beneficiarii
Termenul
a fost prelungit apoi până în 1990, însa nici în prezent nu este
finalizată. Numai 400 de încăperi și
2 săli de ședințe
sunt finisate și
folosite, dintr-un total de 1.100 de spații
proiectate.
Cladirea
are 4 niveluri subterane și
2 adăposturi antiatomice, pentru că Nicolae Ceausescu se
temea de un război nuclear. Această grijă era indreptățită,
având în vedere că mărețul
proiect a început în timpul Războiului Rece. Se pare că ar fi
cerut construirea unor tuneluri subterane, care sa-l ducă în
siguranță
până la aeroportul Otopeni, de unde sa poată fugi din țară,
în caz de primejdie.
Inginerul Traian
Popp, care
a lucrat pe şantier, a confirmat existenţa
unui tunel care face legătura între subsolul Casei şi reţeaua
de metrou, undeva între staţiile Izvor şi Politehnica. Nu exista
însă un metrou secret care să ajungă până la Otopeni.
La
început lucrările au fost conduse de arhitectul Cezar Lăzărescu,
unul dintre cei expropiați
din cartierul Uranus. Casa lui a fost dărâmată pentru a face loc
noului Bulevard Victoria Socialismului, asa cum a fost demolat
aproape întregul cartier Uranus, 57.000 de familii fiind mutate
forţat (după alte surse 40.000 de familii).
Funcţia
de conducător al şantierului
a fost preluată ulterior de arhitecta Anca Petrescu,
proiectanta palatului.
Muncitorii
de pe şantier
au lăsat in urma lor povești.
Unele amuzante, altele înfricoşătoare. S-au găsit şi
mesaje scrise de zidari glumeţi,
pe pereţii
Palatului, precum:„Maria
+ Casa Poporului“, sau „AMR
(Au mai rămas) 197, 196, 195 ... zile“.
S-a vorbit mult despre lucrătorii care şi-au găsit sfârşitul aici, pe cel mai mare şantier al ţării. Documentele confirmă 27 de morţi în accidente de muncă, însă au circulat şi încă circulă zvonuri legate de muncitori ucişi, pentru a păstra tăcerea asupra unor tuneluri, sau camere secrete din clădire. Zvonuri false, contrazise chiar de arhitecta şefă, Anca Petrescu. Aceasta a infirmat cu tărie aceste ipoteze fanteziste, precizând că, atunci când murea un muncitor, procurorii militari făceau o anchetă amănunţită şi se căuta un vinovat. Prin urmare, dispariţia unor angajaţi nu ar fi fost trecută uşor cu vederea.
Comparație
cu piramida Keops
Dispariţia
cartierului Uranus nu a fost o pierdere pentru Bucureşti
ci o binefacere, A fost un cartier mizer încă dintre cele două
războaie mondiale, cartier Dormitor, în care colcăiau borfaşii,
hoţii
şi
prostituatele. Străzile erau înguste, cu case scunde şi
vetuste.
Era un amestec de case dubioase şi
de gospodării cu grădiniţe,
cu bolte de viţă
şi
pomi. Clădirile înalte erau rare, iar o parte mare din reţeaua
stradală nu avea canalizare. Uranus era un cartier al lumii sărace
şi
interlope, cartier care s-ar fi spulberat curând într-o mare
capitală.
Ceauşescu
a avut neşansa
de a fi decis ştergerea
acelui focar de infecţie,
de înapoiere şi
de mahalagism.
Biserici
demolate pentru a face loc Casei Poporului :
• Albă Postăvari, 1984
• Mânastirea Cotroceni, 1984
• Izvorul Tămăduirii, 1984
• Gherghiceanu, 1984
• Spirea Veche, 1984
• Sf. Nicolae Sârbi, 1985
• Sf. Nicolae, 1986
• Sf. Nicolae Jitniţa, 1986
• Mân. Pantelimon, 1986
• Doamna Oltea, 1986
• Olteni, 1987
• Sf. Vineri, 1987
• Mân. Văcăreşti, 1987
• Sf. Spiridon Vechi, 1987
• Bradu Staicu, 1987
• Sf. Treime, 1987
• Sf. Mina, 1985
• Izvorul Tămăduirii, 1982
• Buna Vestire, 1981
Toate
acestea dovedeau sărăcia poporului nostru din ultimile 2-3 secole,
lipsa de imaginaţie
a unor meşteri
cu puţină
vocaţie
şi
fără de imaginaţie.
Nu
trebuie uitat că pentru a construi Parisul modern, între anii
1853-1870, marele architect al lui Napoleon al III-lea, baronul
Georges-Eugene Haussman a demolat fără restricţii
toate bisericile şi
capelele care i-au stat în calea proiectelor.
Deşi
lucrările la construcţia Casei Poporului au fost inaugurate pe 25
iunie 1984 în prezenţa Ceauşeştilor, marele edificiu nu a fost
terminat în totalitate nici până în ziua de azi. Potrivit
arhitectei Anca Petrescu, instalaţiile din subteran au rămas
neterminate.
Cei
ce au guvernat România după Nicolae Ceauşescu
nu au fost în stare să termine edificiul nici după un sfert de
secol.
In
1990, magnatul american Rupert Murdoch a
vrut să cumpere clădirea, cu 1 miliard de dolari, dar oferta sa a
fost refuzată (nu începuse Marea vânzare a ţării).
In prezent, Casa Poporului este evaluata la 3 miliarde de euro.
Din
1994 în clădire funcţionează Camera Deputaţilor, după ce sediul
iniţial al instituţiei, Palatul
Camerei Deputaţilor,
a fost donat de stat Bisericii Ortodoxe Române. Începând din 2004
aici se află şi Senatul României, iniţial fiind găzduit în
fosta clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
De asemenea, Palatul
Parlamentului
găzduieşte în numeroasele sale săli şi saloane, o întreagă
varietate de evenimente, expoziţii sau întâlniri.
În
perioada 2003-2004 a fost construită o anexă din sticlă de-a
lungul ascensoarelor exterioare. Această construcţie are ca scop
facilitarea accesului la Muzeul Naţional de Artă Contemporană
(MNAC), deschis în 2004, după o reamenajare în aripa vestică a
palatului. În aceeaşi perioadă, un proiect ce susţinea arborarea
unui steag uriaş a fost anulat ca urmare a protestelor venite din
partea publicului. Un drapel se afla deja arborat pe clădire dar a
fost îndepărtat împreună cu suportul.
Restaurantul,
accesibil doar politicienilor, a fost renovat, proiect urmat de
amenajarea unei piscine, saune şi a unor facilităţi sportive la
nivelul 1 al subsolului.
De
asemenea, din 1995, clădirea găzduieşte sediul Iniţiativei de
Cooperare Sud-est Europeană (SECI), o organizaţie ce are ca scop o
colaborare pentru reducerea nivelului criminalităţii
transfrontaliere în ţările membre.
O
mare parte din clădire (aripa vestică, parte din aripa de est,
parte din al doilea nivel, nivelul 3 subsol şi celelalte aflate sub
acesta), urmează a fi terminate. Intre timp, o parcare subterană se
construieşte în locului unui fost stadion, momentan folosit ca
depozit, care a fost acoperit în timpul construcţiei palatului. De
asemenea, se are în plan construirea unor tunele ce leagă Calea 13
Septembrie cu subsolul clădirii.
Adevărate
comori din interiorul construcţiei sunt numeroasele sculpturi în
marmură. La acestea se mai adaugă 700 de candelabre de cristal şi
uşi sculptate în lemn, care valorează o adevărată avere.
Laminatoarele din bronz turnat sunt unice şi reprezintă o adevărată
comoară ascunsă între pereţii Casei Poporului.
Nici decoraţiunile
din interiorul încăperilor nu sunt ieftine: covoarele enorme,
draperiile create manual şi clanţele din metale rare alcătuiesc
opulenţa clădirii. Pe lângă acestea, monumentul este decorat cu
sculpturi din ipsos, făcute în acea vreme în mărime naturală. La
rândul lor, decoraţiunile sunt înfrumuseţate cu foiţe subţiri
de aur.
Inaugurarea
oficială a
palatului s-a desfășurat
în ziua de 25 iunie 1984 în prezenţa Familiei Ceauşescu,
cu toate că marele edificiu nu era terminat în totalitate
Probabil că dacă ar fi trăit, Nicolae Ceauşescu
ar mai fi adăugat Bucureştiului
şi
alte edificii remarcabile. Prin colecția
de clădiri unicat, s-ar fi alăturat epocii lui Carol I-ul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu